Fotociclopedia
Lumi în ochiul de ciclop
19/01/2013
Când „RATB” a căpătat [alt] sens
Pe atunci începusem deja să-mi răcesc relația cu radioul. Relație foarte personală și veche, cam de când începusem să-mi fac temele cu bastonașe, cu Radio 21 pe fundal, la aparatul mic și alb, cu ceas și un fir moale, scurt și rupt la un capăt pe post de antenă. Ani mai târziu, când mi-am dat seama câte comori ascunde internetul, m-am simțit mai puternică – aș putea fi eu cea care le descoperă –, așa că radioul a rămas varianta be, the easy way.
Apoi am auzit Soare cu dinți, într-o zi, pe undeva în public, unde radioul oricum își pierde din substanță, că doar e zgomot de fundal, așa îl numesc toți acolo.
Am ciulit urechile și am auzit se lasă noaptea în fotografii. Era stupid să mai cred, de acum, că aș putea vreodată să dezgrop singură comori grele.
În săptămânile ce au urmat am continuat să ascult radio. Știam exact zonele în care se pierdea semnalul – acolo, în stația de autobuz, în intersecție și lângă taraba cu fermoare, veșnic fără clienți. Învățasem, pe lângă aceste mici zone de hiatus, nume, emisiuni, ore și versuri.
De la Robin nu le înțelegeam pe toate. Nu le înțelegeam nici în concertele ce au urmat, pentru că vocea lui gravă acoperea consoanele într-o peliculă de whatever. Suna bine oricum, ce mai conta că e „trece Sandu posac” sau nu.
Tot așteptând albumul, îmi făcusem cont pe MySpace, pe Grooveshark, pe YouTube, oriunde aș fi putut să-i ascult. Am comis și ceva ilegalități, în încercarea mea de a rezolva două probleme esențiale: imposibilitatea de a asculta radio în metrou și nevoia de repeat. Pe atunci, SPNZRTR suna altfel, nici nu mă gândeam că o să explodeze așa.
Între timp, lucrurile au devenit mai clare: versurile lor, obsesia mea, ritmurile, fețele, vocile. Mi-am obișnuit aparatul foto cu ei. Zilele trecute, însă, la Verona, l-am văzut pe Vladimir cum se ridică în picioare și începe să bată un ritm din palme, și părea că simte tot; oamenii din jur au intrat repede în joc, iar eu stăteam cu camera în mână, inertă, și mi-am dat seama: cât mă mișcă, și n-am dansat niciodată pe Vânătoarea Regală.
21/11/2012
Momente
Cristian Lupșa și Captain America, în premieră, pe aceeași scenă. La o lansare simpatică de DOR #10.
O formulă restrânsă, sau Robin and the Backstabbers incognito.
Publicul și niște magie pe scenă.
04/11/2012
O mică Italie
Ne plimbam prin Râmnicu Vâlcea pentru că S. venise în vizită acasă, și când a propus, entuziasmată, să venim să o vizităm și în Modena – se întâmpla prin februarie -, am zis un „da” absent, ce a părut, probabil, convingător, dar era complet lipsit de consistența unui plan sau a vreunei intenții serioase.
Pe 21 iunie mă urcam în avion.
A rezultat un strop de Veneția, Bologna, Modena, San Marino și Cinque Terre.
Clădirile, colorate, decorate cu flori și rufe agățate la uscat.
Veneția – umedă, aglomerată, sufocantă.
Vitrinele – o fascinație.
Ca și magazinele.
Ah, mașinile!
Dar și parcările
Street art at it’s cutest.
Atenție, se dansează la bară!
Meet Ilona: vecinul transsexual, oferitor de companie. Blondă, cu țâțe mari. Arțăgoasă. Celebră în tot orașul.
După câteva zile petrecute în Modena cea liniștită, ajunsesem la concluzia că Ilona este singura din oraș care nu închide la 20:00.
Vreți să îi vedeți site-ul? E o recomandare caldă.
Dar acum, atenție: Cinque Terre.
Așa să dăm înconjurul lumii, pe margine.
Sau pe apă.
Doar un pic de San Marino, pentru că acumulatorul aparatului foto rămăsese, frumos, în priză.
.Și decolarea.
Fotociclopedia 